Update iunie 23, 2021 Ardeal, Oltenia, Muntenia, Banat, unde se vorbește adevărata limbă română? Specialiștii consultați de Adevarul spun că în Oltenia, fusei, venii fiind unele din argumentele lor. Adevărata limbă română s-ar vorbi doar în Oltenia, cu toate timpurile verbului caracteristice limbilor de origine latină – inclusiv perfectul simplu -, cu accentul caracteristic limbii române, fără inflexiuni ungureşti, slavone sau rromanes şi, mai mult, chiar cu “viteza” caracteristică limbilor latine.
Folosirea corectă a timpurilor dă precizie şi nuanţare temporală, dar utilizarea lor deficitară sau abuzivă dă particularitate oralităţii, de unde şi trăsăturile specifice graiului vorbit în regiunile mari ale ţării, potrivit adevarul.ro.
Profesorul de limba română Cristian Ionescu de la Colegiul Naţional “Ion Minulescu” din Slatina explică faptul că perfectul simplu are două utilizări distincte. În literatură, perfectul simplu este timpul folosit de narator pentru a indica acţiunile prezente – în raport cu firul naraţiunii – ale personajelor, fiind folosit cu precădere la persoana a III-a, iar, dacă naratorul se include printre personaje, atunci apare uneori şi la persoana I; persoana a II-a lipseşte practic cu desăvârşire.
În Oltenia şi zonele limitrofe, perfectul simplu este folosit în vorbirea de zi cu zi la toate persoanele. El nu exprimă prezentul, ci trecutul recent.
Numai oltenii şi cei care au avut contact cu ei sau care au studiat problema se pare că ştiu cel mai bine să conjuge verbele la perfectul simplu, inclusiv la persoana a II-a, spre deosebire de ardeleni şi moldoveni, care se încurcă mai mereu şi spun de exemplu – “eu făcuşi” sau „tu făcui” etc.
Printre scriitorii cei mai cunoscuţi care au folosit des perfectul simplu în scrierile lor ca pe un stil narativ, aceasta fără a fi “acuzaţi” că sunt locuitori ai spaţiului Olteniei – ca o explicaţie, fiind Nicolae Iorga, George Călinescu sau Mihai Eminescu – “Trecu o lună, trecură trei, trecură nouă şi împărăteasa făcu…” (“Făt-Frumos din Lacrimă”). “Din sfera mea venii, Cu greu ca să-ţi ascult chemarea, Şi cerul e tatăl meu, Iar muma mea e marea” (“Luceafărul”) etc.
“Perfectul simplu este un timp verbal al trecutului, în limba română fiind patru asemenea timpuri pentru a evoca a acţiune din trecut.
Perfectul simplu, luat strict gramatical, este o acţiune trecută şi terminată cu puţin timp înainte de momentul vorbirii, este un trecut foarte apropiat de prezent.
Greşeala care se face uneori, atât de olteni, dar nu numai, este că acest timp verbal este folosit şi pentru a descrie o acţiune din trecut petrecută cu mai mult de 24 de ore înainte de momentul vorbirii, caz în care ar trebui folosit perfectul compus, dar şi atunci se mai apelează la câteva cuvinte în plus pentru a indica exact momentul acţiunii despre care se vorbeşte“, spune profesorul Cristian Ionescu.
