Scriitoarea Petronela Rotar internată într-un spital din Zanzibar. „Nu simt nimic cînd îmi pune branula. Îmi amintesc toate venele sparte de la ultima intervenție pe care am avut-o în România”

Scriitoarea Petronela Rotar a fost internată internată într-un spital din Zanzibar după ce a acuzat dureri la stomac. Ea se află în vacanță, în Africa.

Petronela Rotar: „Înainte să vin aici, o tot întrebam pe Ralu: băi, dacă apare vreo problemă medicală, avem unde merge? Nu știu, zicea Ralu, e o clinică aici în Paje pentru turiști, dar dacă nu se poate, mergem în Stone Town.

Scriitoarea Petronela Rotar internată într-un spital din Zanzibar. „Nu simt nimic cînd îmi pune branula. Îmi amintesc toate venele sparte de la ultima intervenție pe care am avut-o în România” 1

De cîteva zile am tot avut probleme cu stomacul; gastrita mea veche s-a reactivat. Am luat eu ce tratament aveam cu mine, m-au oblojit angajații de la resort cu leacuri amare din rădăcini și supe vindecătoare, dar azi-noapte mi-a fost foarte rău. Imediat după ce mai întîi îmi fusese foarte bine – am dansat și înotat sub cerul înstelat copleșitor al Africii. De dimineață, cum răul persista, am decis să îmi încerc norocul la clinică – poate știe un medic ce am, poate e ceva ce am mîncat aici, poate e vreo chestie pe care o pățesc turiștii mai sensibili. Dar nu m-am așteptat nicio clipă să fiu tratată cu mai mult interes și mult, mult mai multă răbdare, empatie și grijă umană decît vreodată în viața mea.

Inițial, cînd am intrat și l-am văzut pe medic, i-am zis Ralucăi că sigur nu e doctor, căci e prea tînăr, nu avea cînd să termine medicina: părea un adolescent. De altfel, cînd i-am arătat fie-mii fotografia asta m-a întrebat de ce mă tratează un copil. Dar părea foarte sigur pe el, ne-a invitat în salon – să îi zicem – și a început să îmi zică ce vrea să îmi facâ și care e tratamentul pe care urmează să mi-l administreze. L-am întrebat cîți ani are. Cînd a spus 50 am fost și eu, și Ralu, convinse că blufează. Am 25 de ani de experiență și cinci copii.

Îmi spune că îl cheamă Dr. Elijah. Mă pregătește pentru injecție cu o blîndețe și o delicatețe pe care eu nu le-am întîlnit niciodată în toți anii mei de boli și spitale. Îmi explică, zîmbește, nu simt nimic cînd îmi pune branula. Îmi amintesc toate venele sparte de la ultima intervenție pe care am avut-o în România.
Stau patru ore în micuța clinică, care e foarte curată și pare dotată – spre uimirea noastră – cu tot ce e nevoie.

Nicio secundă nu mă simt anxioasă sau în nesiguranță, totul e mult peste așteptările mele – nu asta aveam în minte cînd rosteam spital african. Doctorul e singur azi: e șeful clinicii și le-a dat tuturor liber căci nu sînt mulți turiști și s-a gîndit că face față situației.

Îmi face injecții, teste (inclusiv cel de malarie), perfuzii. Totul cu maximă grijă. You’re such a kind man, îi spunem, dar el se apără dînd vina pe experiența îndelungată. Cînd oamenii sînt și săraci, și bolnavi, trebuie să ții cont și să fii blînd, ne spune. Am flashbackuri cu medici urlînd la mine și la cei din jur, cu medici acri și aroganți; e adevărat, nu toți cei pe care i-am întîlnit sînt așa, însă am întîlnit mulți de felul ăsta.

Plec simțindu-mă mult, mult mai bine, cu medicamentele pe care mi le-a prescris în rucsac, cu numărul lui în telefon ca să îmi trimită mîine și restul analizelor și să verifice cum sînt. Și zîmbind: am cunoscut încă un om formidabil aici.
Mulțumesc, Ralu, că ți-ai petrecut penultima ta zi aici avînd grijă de mine. O să îmi fie super dor de tine”.