(Last Updated On: June 16, 2019)

România a știut întotdeauna să-și prețuiască cetățenii. Dacă nu-i împușcau în stradă, ca în timpul lui Ceaușescu și la Revoluție, îi băteau, ca la mineriade, sau îi gazau, ca pe 10 august. Nu a contat niciodată că erau femei, copii, bătrâni. De răspuns, nu a răspuns nimeni pentru marile grozăvii din România. Pentru că România știe să-și prețuiască cetățenii, mai ales pe cei care împușcă, bat și gazează.

Dosarele juridice care ar fi trebuit să soluționeze evenimentele istorice majore ale tranziției românești se subțiază pe măsură ce trece timpul, iar principalii vinovați sunt pe cale să scape în mod natural de eventualele decizii ale judecătorilor. Sunt în discuție dosarul Revoluției din 1989, în care au mai rămas doar trei inculpați și cazul Mineriadei din 14-15 iunie 1990, anunță Europe Liberă.

Camelia Hagianu: „Acum 26 ani, pe vremea asta, eram in beciul de la circa unu de politie. Plină de sânge, cu părul smuls, colega mea Lia Trif mai rău, cu umărul dislocat si hainele rupte, încă nu înțelegeam ce se-ntâmplă, nebunia doar începea.  Avusesem examen, ieșeam de la școală. Nu știu nici azi pe ce ...” 1
(foto arhiva)

Camelia Hagianu, despre prima zi de mineriadă: „Acum 26 ani, pe vremea asta, eram in beciul de la circa unu de politie de pe Ana Ipatescu. Plină de sânge, cu părul smuls, colega mea Lia Trif mai rău, cu umărul dislocat si hainele rupte, incă nu intelegeam ce se-ntamplă, nebunia doar incepea.

Avusesem examen, ieșeam de la școală. Nu știu nici azi pe ce criteriu din mulțimea de studenți ne-au ales tocmai pe noi doo și ne-au urcat intr-o mașina mare, de IMGB. Nu mai aveau locuri in spate așa că ne-au aruncat peste șofer in cabină. Ei stăteau pe scări, agățați de portiere, ciucuri.
Știu doar că pâna la circa de poliție ne-au lovit non stop. Cel care ma ținea de păr, mi-a smuls toată bucata de-o avea in mână. Bucată mare. Stătea pe scara camionului si se ținea efectiv de părul meu cu o mână si scutura.

Nu stiu să ma fi durut, adrenalina, șocul lucrau, stiu doar că mama plânge si acum când povestește cum arătam vara/toamna aia până mi-a crescut la loc. Ca o coțofană. Și se roagă pt sănătatea lu’ Iliescu.

Celălat se ținea de o bară dar, cu mâna liberă a lovit umărul Liei pana i-a scos brațul din articulație. (la propriu, era proaspăt vindecat dupa un accident, doar iși scosese ghipsul).

Era si un al 3 lea, spânzurat pe partea șoferului, care avea o pâine-n mână. Cu pâinea asta se tot străduia s-o loveasca pe colega mea. Nu ajungea cu mâna, da’ tot i-a tras câteva pâini in cap si el.
Lia spune că, dintre toți, numai pe âsta il viseaza uneori noaptea si l-a reținut. Era cel mai schimonosit de ură.
Nu vă spun cum a fost in beci, erau acolo alții mult mai rău decat noi. Cei drept, numai bărbati. Băieti.
Mult. Mult sânge după ce ni s-au obișnuit ochii cu intunericul. Doar 3, 4 in picioare, cei care incercau să ajute. Dacă nu ați auzit bărbați gemând de durere, nici să nu. Lumină intra doar când se deschidea ușa să mai arunce câte unul.
Așa că ne-au luat primele peste un timp. O vacă grasă si transpirată m-a dezbracat pâna la piele, mi-a analizat cu atenție antebrațele, Am intrebat-o ce caută, mi-a zis că “urme de ințepaturi, drogato” si a aruncat un “curve de mici “, către colega care scria.
Am intrebat nervoasă de ce curvă, mi-a zis că “tu nu vezi cum arati, cum esti imbracata?”
Avusesem examen in ziua aia, eram extrem de decent imbracata, stiu sigur. In negru chiar.
De acolo am mers in alt birou să dăm declarații.
Imi pare tare rău că nu-i stiu numele, il reținusem, dar șeful sectiei era un colonel de treabă. Se invârtea agitat p-acolo. Ceva mai școlit si mai blănd ca restu.
A venit si s-a uitat peste umărul meu la vorbele care-mi ieseau cu viteză din pix si mi-a zis:
– Nu-i bine. Deloc nu-i bine, fetițo, nu stii in ce ai intrat!
Descriam atrocitățile de pe stradă si violența imbecililor care ma duseseră acolo.
Mi-a zis:
– N-ai inteles nimic din gravitatea evenimentelor, nu esti aici sa faci plangere. Și mi-a rupt declarația.
Ne-a luat la el in birou, ne-a dat apă, ne-a șters de sange, a mângâiat-o pe Laura avea dureri mari și mi-a dictat el declarațiile pt amandouă.
Am scris tot ce mi-a zis. Am dat numele rectorului, al decanului, al materiei si profesorului cu care avusesem examen.
Practic m-am scuzat că treceam prin piață, in calea lor, mi-a părut rau c-aveam o treabă si că i-am incurcat.
Am scris și că nu am partcipat la niciun protest Piața Universității, niciodată 🙁
Că-s doar un student conștiincios. Tot ce mi-a dictat. Aș fi scris orice, Lia avea dureri cumplite.
Ne-a ascuns apoi cărtile intr-o pungă de-a lui si ne-a condus prin spate. Stăteam pe 1 mai, nu foarte departe.
Ne-a rugat sa mergem direct acasă, ne-a indicat pe unde să ocolim tot ce-i de ocolit si să nu mai iesim din casă până nu se liniștex lucrurile. De preferat, nici la spital, deși bratul Liei atârna efectiv.
Era speriat și el, am citit groaza in ochii lui. Chiar era depășit.
Știu, n-a fost mare lucru, adevăratele nenorociri de-abia incepeau, era dimineață…