(Last Updated On: April 4, 2019)

O româncă stabilită la Londra povestește ce a pățit pe Aeroportul din Timișoara, la verificări.

Aeroportul Internațional „Traian Vuia” Timișoara este al treilea aeroport din România după numărul de pasageri.. Începând cu 6 ianuarie 2003, aeroportul poartă numele inventatorului român Traian Vuia, născut în județul Timiș.

Româncă din Londra: „Aeroport Timisoara. Departamentul plecări. Plecări acolo unde mama mă-sii ți-ai găsit o altă soartă și de unde vii plin de dor de câteva ori pe an sa îți revezi familie, prieteni și țară...Deodată aud niște izbituri: BUM, BUM, BUM!! Ridic mirata ochii: nenea din cabina...” 1

Claudia Gutulescu: „Aeroport Timisoara. Departamentul plecări. Plecări acolo unde mama mă-sii ți-ai găsit o altă soartă și de unde vii plin de dor de câteva ori pe an sa îți revezi familie, prieteni și țară.

 

Security bifat, impreună cu prietena mea. A vrut ea icre de știucă românești și a dat 100 de lei pe un borcănel de fix 100g, “ca să ne lase cu el la vamă”. Ei bine, nu ne-au lăsat. Le-a aruncat sigilate în sacul negru de lânga banda de bagaje, plin cu lucrușoare diverse pe care oamenii voiseră să le ia cu ei și pentru care platiseră bani buni, dar care erau considerate un “pericol” pentru zbor… Poate eventual sa nu cumva sa iasă o știuca mare din borcanel sa ne ia la palme prin avion…ca cică sunt al naibii de agresive și temperamentale știucile astea.
Zâmbim și trecem peste moment ridicând din umeri. Urmează ghereta de control pașapoarte. Merge ea prima, fac și eu un pas în față, fără sa observ ca am trecut cu tupeu linia galben-neagra de pe podea. Privesc liniștită la telefon, la ultimele poze făcute cu ai mei acasă și ma gândesc oare ce or face în momentul ăla, zâmbesc la amintiri și îmi mai înghit încă o data nodul din gat.

Deodată aud niște izbituri: BUM, BUM, BUM!!

Ridic mirata ochii: nenea din cabina de verificare pașapoarte bate nervos în geam la mine și îmi striga ceva. Zic: “poftim??”.

Repeta și mai tare și aud: “treceți linia galbena înapoi! Puțină decență!”.

Răspund cu ochii cât cepele: “aoleo, încet ca m-ați și speriat!”. Fac o jumătate de pas înapoi și dau sa privesc iar la telefon. Nu apuc sa îl deblochez ca aud iar bubuituri in geam și o voce deranjata din spatele meu, a unei doamne foarte nerabdatoare: “dar haideți odată!!!”.

Ma duc zâmbind la geamul gheretei. Nenea ma astepta la rândul lui cu un zâmbet de sus, asa: “dar stați, domnisoara, nu trebuie sa va speriați, ca nu suntem așa răi aici…” în timp ce ma privește în zeflemea.

Mi-am regasit instant undeva în mimică și instincte fața de româncă hârșită și trecuta prin zeci de astfel de situatii și i-am zis strâns printre dinți: “ei, așa sunt eu…mai timidă…”.

S-a uitat atent la mine câteva secunde, sa vadă dacă vorbesc serios. I-am susținut privirea. Nu a mai zâmbit. Când după verificare i-am zis și un foarte apăsat și lent “va mulțumesc enorm pentru amabilitatea și mai ales pentru politețea dumneavoastra”, parca sa zic ca un moment s-a simțit prost…asa cred…Ori te pomenești ca doar mi s-o fi părut mie…”