(Last Updated On: March 22, 2019)

Premierul britanic, Theresa May, a acceptat cele două scenarii privind amânarea Brexit-ului oferite de Uniunea Europeană.

Dacă deputaţii britanici aprobă săptămâna viitoare acordul de Brexit încheiat în noiembrie, Cei 27 sunt de acord să amâne data Brexit-ului pentru 22 mai.

În cazul unei noi respingeri de către Parlamentul britanic, “Consiliul European decide să îl amâne până la 12 aprilie 2019 şi aşteaptă ca până la această dată Regatul Unit să indice calea de urmat”, au decis liderii europeni, informează digi24.ro.

Brexit și pentru 400,000 de români. Premierul britanic a acceptat cele două scenarii pentru amânarea Brexitului propuse de UE 1

Premierul britanic dorea o amânare până la 30 iunie, dar această dată punea Uniunii o problemă din punct de vedere juridic din cauza alegerilor europene, prevăzute între 23 şi 26 mai.

“Dacă Regatul Unit nu doreşte să organizeze alegeri, nu vom avea nicio modalitate de a face altceva, ceea ce înseamnă că va fi ales +no deal+”, a comentat preşedinţia Franţei.

Teodor Baconschi a scris pe Facebook: „Scriam în 2006 un text care anticipa tot ce ni se întâmplă deja. Iată-l: Turnanta europeană

În linii mari, toată lumea cunoaşte istoria UE, de la Uniunea Oţelului şi a Cărbunelui, pînă la respingerea franco-olandeză a Tratatului Constituţional. E o istorie agitată, marcată de fluctuaţii uneori dramatice şi (spre disperarea „cetăţeanului european”) tot mai încurcată birocratic. Laturile pozitive ţin de păstrarea păcii între naţiunile continentului, de convergenţa economică – graţie căreia marii bogaţi îi ajută pe micii săraci – fără a uita extinderea, care a reuşit să depăşească ruptura Est-Vest, provocată în vremea Războiului Rece.

Există însă şi un subsol tenebros. UE nu are un proiect politic aprobat de cetăţeni. Un asemenea proiect (federalist) a fost pus pe circuitul validării electorale şi a eşuat. Dar problema cea mai mare nu ţine de umoarea eurosceptică. UE are forţă economico-financiară cît să le dea şi altora (şi chiar o face, prin asistenţa pentru dezvoltarea vecinătăţilor sale pauper-explozive), însă nu vădeşte capacitatea de a-şi proiecta forţa dincolo de propriul perimetru geografic. Un gigant al producţiei nu este şi un jucător geopolitic major. Prinsă între Rusia şi SUA, Europa seamănă cu o companie globală care nu ştie ce paznici să-şi angajeze pentru a-şi proteja sediul central.

Răspunsul la întrebarea de ce s-a constituit acest mare paradox e simplu: pentru că era statului-naţiune a fost îngropată de vie. Secta suprarealistă a eurocraţilor şi-a atins obiectivele economico-financiare, pierzînd totuşi pariul cu popoarele europene care, după ultimele semnale, nu sînt psihologic pregătite pentru a se arunca, euforic, în Malaxorul Multiculturalist.

Ultimele exerciţii de federalism vizionar au demostrat că popoarele europene au identităţi insolubile în acidul „comunitar”. Una e ca oamenii să aprecieze „părţile bune” ale proiectului – şi cei mai mulţi o fac, la dreapta sau la stînga – şi cu totul altceva să li se ceară dizolvarea într-un ansamblu al cărui singur liant este menţinerea prosperităţii şi loaialitatea prin delegaţie. Popoarele europene au început să privească validarea factuală a ideologiei multiculturaliste ca pe o invitaţie la lupta comună împotriva propriului trecut.

Nu e deloc surprinzător faptul că majoritatea lor respinge această inginerie imaginară, preferînd replierea defensivă în aria, mult mai sigură, a valorilor naţionale. E ceea ce s-a petrecut în statele cu identitate solidă – începînd cu Franţa, Marea Britanie şi Olanda şi continuînd, printre noii membri, cu Polonia, Ungaria sau Slovacia, toate aceasta neînsemnînd că restul popoarelor europene, care au ratificat Tratatul Constituţional, ar poseda identităţi slabe. Ratificarea s-a făcut în Parlamente, ceea ce nu înseamnă că semnificaţia ei a fost interiorizată de electoratele aferente.

Din 2007, România va resimţi, legitim, primii fiori eurosceptici. Ei pot fi exacerbaţi fie de partidele extremiste (parlamentare sau aspirante), fie de către noi strategii sindicaliste, duplicate prin curenţi intelectuali de îndoială „metodică”.

Evident, pomparea fondurilor europene va mulţumi acele categorii sociale dornice să beneficieze de modernizarea infrastructurilor. Pe de altă parte, invazia jurasică a multinaţionalelor (cu tot lanţul ei de falimente în zona IMM) va genera o bază electorală eurosceptică, pe care avem datoria de a o păstra în regim democratic. Dacă reacţia negativă la impactul integrării va intra pe mîna forţelor populiste, atunci nici avantajele integrării nu vor putea fi valorizate cum se cuvine. Iată o temă de acţiune la care partidele din mainstream-ul democratic ar trebui deja să reflecteze.”