Tânără din România, prima nevăzătoare care a urcat pe un gheţar în Svalbard, o insulă din Oceanul Arctic. „Am traversat o zona în care era o prapastie… Nu are cum sa fie comod sa nu mai vezi nimic! Într-un final, am ajuns la …”

(Last Updated On: July 13, 2018)

Irina, o tânără din România, a reușit o performanță uimitoare. A fost prima nevăzătoare care a urcat pe un gheţar. Ea a organizat și prima cină pe întuneric în Norvegia – unde se afla într-un stagiu de voluntariat.

Evenimentul a fost uşor diferit deoarece meniul a fost suta la suta românesc iar invitaţii nu au ştiut ce vor mânca. Tot Irina a fost cea care a gătit şi servit în cadrul evenimentului, informează coronapress.ro.

Irina a ajuns anul acesta în Svalbard – o insula din Oceanul Arctic – unde a fost prima nevăzătoare care a urcat pe un gheţar.

Iată traducerea unui articol apărut în presa norvegiană:

Aventura arctica a unei nevazatoare

La sfarsitul lunii februarie am avut parte de o experienta care greu poate fi descrisa in cuvinte.
O saptamana in Svalbard – o insula în oceanul arctic, aproape de polul nord.
In ciuda peisajelor reci, de gheata, acolo locuiesc oameni calzi, prietenoşi, care vin din toate
colturile lumii pentru a gusta din tot ceea
ce oferă natura salbatica.

Am avut curiozitatea experientei si m-a atras aventura in astfel de locuri, am vrut sa simt locul şi
ocalniciil. Am fost curioasa cum as povesti
despre o aventura exotica pe care cei mai multi oameni o vad altfel.
Sunt nevăzătoare şi tot ceea ce pot percepe cu ochii fizici, este diferenţa între lumina şi întuneric
şi câteodată forme cu contrast foarte
puternic.

Astfel, pentru mine toate experientele au fost diferite. Modul în care m-am raportat la lumea de
acolo a fost diferit, şi asta m-a făcut sa
le arat şi altora ca în viata ne punem singuri bariere.
Din multiple posibilităţi de a explora insula, am ales câteva excursii care s-au dovedit a fi
adevarate teste de rezistenta fizica si psihica.

Dacă cu snowmobilul şi cu sania trasa de câini husky am fost doar un pasager, în excursia
către o peşteră de gheata am fost suta la suta pe picioarele mele, am fost nevoita sa ma
orientez doar după ceea ce simţeam sub picioare şi câteva sunete pe care le puteam
distinge în bătaia nebuna a vântului arctic.

De obicei, ca nevăzătoare, ma ghidez după sunete, dar aici era aproape imposibil. De
asemenea, relieful nu îmi permitea sa merg la brat cu
cineva asa ca, singura varianta era sa urc fără sa ma gândesc la nimic.
Vremea şi relieful nu păreau complet neconoscute. Am copilarit si trait in Braşov, România unde
iarna pot fi atinse temperaturi sub -20 de
grade;

 

locuiesc în Volda Norvegia unde m-am familiarizat cu vântul puternic. Ce urma
cuprindea ambele extreme, dar si alte surprize.
Eram 7 oameni plus Mirko – ghidul nostru. Cand ne-am cunoscut i-am marturisit faptul ca nu
văd, iar răspunsul lui calduros a fost “nu e nicio
problema! O sa reuşeşti!”

Nu ştiam dacă am primit raspunsul oficial, de incurajare, făra sa realizeze cu adevărat cât de
puţin pot vedea sau eram în fata unui om plin
de empatie care înţelege capacităţile oamenilor indiferent de aparente.
Spre surprinderea mea, a fost a doua varianta.
Excursia noastra a inceput la poalele unui munte, urmand sa ajungem sa traversam un ghetar.
Nu eram constienta de parcursul drumetiei, dar,
fara idei preconcepute despre pericole, paseam inainte.

Vocile de lange mine spuneau frecvent “mai la stanga”, “ mai la dreapta”, urmam instructiunile si
continuam sa urc.
Inceputul a fost mai complicat decat ma asteptam, dar ce se intampla in jurul meu ma incuraja
sa continui. Intre timp, totul devenise accesibil.
Vântul bătea foarte tare viscolind zăpada. Sub picioare se auzea sunetul zăpezii inghetate.

Totul era alb şi o parte din colegii de drumeţie încercau sa depăşească cu bine primele
obstacole. Când spuneau uşor tematori “nu pot sa vad nimic!”, le spuneam cu
zâmbetul pe buze “Bine ai venit în lumea mea!”. Ii înţeleg! Toată lumea povesteşte pe insula
despre prezenta urşilor polari, Mirko cară în spate o puşcă care nu te poate face sa uiţi de asta.

Am traversat o zona în care era o prapastie… Nu are cum sa fie
comod sa nu mai vezi nimic!
Într-un final, am ajuns la peştera de gheata care se afla înăuntrul ghetarului. Accesul se făcea
alunecând ca pe un tobogan printr-un loc
destul de strâmt. Ghidul ne spusese de la început să nu ne panicam pentru ca înăuntru vom
găsi o deschidere mai larga. Asa a fost! M-am ridicat în picioare, mi-am fixat bine casca şi am
început sa explorez. Mirko mi-a spus cum trebuie sa merg, ce obstacole
am în drum şi m-a ajutat sa explorez cu mâinile toate formele şi structurile de gheata pe care
ceilalţi le-au admirat cu ochiul liber.

După ce am ieşit din peşteră, tot Mirko a fost cel care m-a ghidat înapoi jos. De data asta
senzaţiile au fost diferite – vântul bătea din
spate, picioarele se afundau şi mai tare în zăpada iar sunetele se auzeau diferit. Deja ma
acomodasem cu totul. Astfel, drumul de întoarcere era o simpla plimbare cu toate ca eram pe
acelaşi ghetar.
In viziunea multora, acest gen de excursie era nepotrivita pentru mine, si nu mi-ar fi dat sanse
sa reusesc.

Mie nici nu mi-a trecut prin cap!
Recunosc insa ca am avut noroc de un ghid cu deosebite competente sociale, prieteni si colegi
pe care ma pot baza, oamenii alaturi de care
am infruntat clima si relieful si ne-am bucurat de bogatia naturii.

Viata mi-a arătat ca sunt in stare de orice si noi insine suntem cei care decidem cat de departe
putem merge.
“Cerul este limita!