Dan Pavel: „Azi nu sunt glumeţ… Aseară târziu, m-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală….L-am ascultat cu inima frântă şi m-am blestemat pentru egoismul mârşav care mă făcea să nu-l vreau lângă mine. Instinctul îmi spunea să fug. Era încă o fantomă tragică a unui soldat care nu-şi mai amintea pentru ce murise, iar acum bântuia în …”

(Last Updated On: July 13, 2018)

Viața din România produce tragedii. Mari. Unii au norocul să fugă pur și simplu din țară, alții au norocul să rămână alături de prieteni, însă sunt mulți care rămân singuri să înfrunte necazurile.

Dan Pavel: „Azi nu sunt glumeţ… Aseară târziu, m-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală. Eu abia parcasem, el mormăia ceva lângă maşină. L-am recunoscut în lumina farurilor, o figură jerpelită, năclăită de nespălare şi cocoşată de sărăcie. L-am strigat pe nume şi, ca printr-o pâclă de amintiri pe jumătate uitate, m-a recunoscut. După un moment de claritate, m-a uitat din nou, şi atunci m-a lovit cumplita realizare că îşi pierduse minţile.

Printre bălmăjeli neinteligibile, prins între un monolog nesfârşit şi un dialog cu un agresor imaginar, omul nostru mi-a povestit ce păţise. Părinţii muriseră, iar el, rămas înglodat în datoriile unei familii inconştiente, îşi pierduse treptat femeia, serviciul, casa şi restul mărunţişurilor pentru care munceşti o viaţă. Încetişor, în modul ăla parşiv pe care îl cunoaştem cu toţii, greutăţile vieţii s-au tot apăsat pe mintea lui până s-a frânt.

Viaţa şi-a continuat parcursul firesc şi prietenii au mers mai departe, fiecare preocupat de propriile drame cotidiene. Iar el… el a rămas singur pe marginea drumului, pierdut într-o haltă în care nu mai opreşte nici un tren.

L-am ascultat cu inima frântă şi m-am blestemat pentru egoismul mârşav care mă făcea să nu-l vreau lângă mine. Instinctul îmi spunea să fug. Era încă o fantomă tragică a unui soldat care nu-şi mai amintea pentru ce murise, iar acum bântuia în peisajul noroios al propriilor mele înfrângeri. Eram sătul de durere şi dornic să nu-l văd tocmai atunci, dar am încercat să-l înţeleg. Nu mi-a fost greu. Ceea ce ne salvează pe noi este inconştienţa. Faptul că nu realizăm cât de aproape zburăm pe lângă flacăra dezastrului, în fiecare zi. E suficientă o nouă suferinţă, un accident, un set de circumstanţe incontrolabile, iar mintea noastră s-ar putea spulbera în mii de cioburi imposibil de lipit la loc. Am îngroşa rândurile stafiilor care plutesc ignorate în periferia conştiinţei colective, iar viaţa ar merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am încercat să-l ajut, dar n-am putut face nimic altceva decât să-i ofer pachetul meu de ţigări. L-aş fi jignit dacă i-aş fi oferit bani, iar vorbele de mângâiere ar fi fost o insultă plină de cinism la adresa unei suferinţe inimaginabile. Am rămas lângă el, aşezat pe bordură la marginea şoselei. Am stat în linişte, convinşi amândoi că nici un cuvânt nu ar fi putut adăuga ceva în interacţiunea noastră.

Mi-am amintit ce veseli eram când eram copii. Ce viaţă fără griji, cu limite invizibile şi perspective luminoase. M-am pierdut în gânduri şi tăcere. Mintea mi-a zburat către fosta lui soţie dormind în braţele unui nou bărbat, într-o nouă viaţă, într-un univers complet paralel şi intangibil pentru stafia asta blocată într-un conflict imaginar. Am realizat exact momentul în care mi-aş fi pierdut eu minţile.

După minute bune de tăcere, m-a dezmeticit arsura ţigării care se fumase singură până la deget. El continua acelaşi monolog înspăimântător, ca un blestem mocnit… ca o incantaţie ritualică în cinstea unui zeu al nebuniei. M-am ridicat, i-am strâns mâna murdară şi am plecat. Nu m-a văzut. Nu m-a simţit. Pe drum spre casă m-am gândit de câte ori uităm de micile binecuvântări. Câte daruri nedesfăcute lăsăm să adune praf în colţul unei vieţi. Câţi copii rămân nemângâiaţi şi câţi oameni nu vor şti niciodată că au fost iubiţi, pentru că eram prea grăbiţi sau prea ocupaţi ca să putem exista cu adevărat în lumea lor.

Ar trebui să ne oprim o clipă din c…..e fără însemnătate cu care ne omorâm timpul, să ne uităm în jur şi să ne bucurăm de darul lucidităţii. Sărutaţi-vă copiii. Îmbrăţişaţi-vă iubiţii şi iubitele. Bucuraţi-vă că îi simţiţi şi îi recunoaşteţi. Existăm în lumea lor. Suntem mai fericiţi şi mai binecuvântaţi decât credem. Cel mai groaznic lucru din lume este să rămâi singur, prizonier în benza din tine.

… sau am putea să facem un selfie, cu buzele ţuguiate, cu maşina premium… cu ce-avem mai de preţ…”