Angellica Timar: „Am plecat în România în concediu … Şi totusi ne doare sufletul de parcă o săgeată în flăcări l-ar fi străpuns încet, la gândul că trebuie iarăşi să plecăm … Nu dorim să ne plângem de milă “cât e de greu printre străini”, fiindcă şi acolo e tot casa noastră care ne-a primit cu drag, dar ne doare sufletul când dorul ne face să realizăm că tot aici este ACASĂ …”

(Last Updated On: May 14, 2018)

O româncă povestește prin ce a trecut în vacanța din România. și cum dorul de acasă este foarte puternic chiar dacă este mai bine pe dincolo.

Pe Facebook, Angellica Timar a scris: „Am plecat în România în concediu. Era demult planificat, dat fiind că voiam să facem şi botezul fetiței noastre în țară alături de cei dragi.

Am avut de umblat şi pe la instituțiile statului, de unde am plecat cu traista plină de stres după ce ne-am lovit de ignoranță, aere de superioritate la funcționari, cozi interminabile peste tot, dar şi de unele gesturi mici care au făcut diferența. Gesturi simple de omenie, venind de la nişte oameni la fel de simplii care au rămas cu o fărâmă de bunătate în suflet în ciuda vieții grele pe care o duc, şi încercau să îmbuneze ziua cuiva, cu ce puteau. Câteva vorbe bune, gesturile şi privirile blajine a unora ne-au făcut să lăsăm la oparte experiențele neplăcute.

I-am revăzut pe cei dragi şi ne-am povestit unii altora care cum o ducem prin Anglia, Germania sau cum supraviețuiesc unii din ei acasă.
Am continuat vacanța aşa cum o facem în fiecare an, vizitând diferite locații din țara noastră. O călătorie sinceră prin România, de la Cluj la Sighișoara, de la Brașov la malul Mării Negre pe litoralul românesc.

Am admirat cu părere de rău minunățiile dezafectate ale țării noastre dragi şi am încercat să admirăm lucrurile frumos intreținute de-a lungul timpului în ciuda mormanelor de gunoaie care încolteau în jurul lor. Am mâncat mâncare tradițională românească care a săturat și sufletul, nu doar stomacul. Am băut vin din viță cultivată pe plaiurile româneşti, care au îmbătat inima de dor, nu mintea.

Vedeam fețe cunoscute peste tot, nu doar în oraşul natal, pentru că toți vorbeau aceaşi limbă ca noi. Puteam oprii oricând pe stradă un om oarecare să întrebăm cât e ora, fără să facă grimase că nu ne înțelege dicția și fără să petrecem minute înainte gândindu-ne în sine cum să formulezi întrebarea potrivit în limba lor. Am întâlnit persoane noi, care ne-au căzut dragi sufletului pentru că ne-au adus aminte cât de primitor este românul, că la masa lui primeşti un loc şi de-i prima dată când te vede.

Copii noştrii s-au bronzat în adierea vântului sălbatic şi s-au jucat pe afară cu alți copii frumoşi de dimineața până seara, iar privirile noastre s-au bucurat când ii vedeam plini de praf si obosiți de veselie exact cum eram noi in copilărie. Am băut lapte proaspăt de la vaca țăranului şi am mâncat carne şi legume BIO în adevăratul sens al cuvântului, care nu aveau etichetă să menționeze asta.

Puteai citii fericirea pe chipurile noastre. Până când am realizat că… în curând plecăm înapoi. Înapoi în străinătate, la fețele necunoscute, la produsele ambalate în caserole şi cutii cât mai elegant decorate încât să ne distragă atenția de la proveniența reală a conținutului lor. Înapoi la modernizarea absolută, la limba pe care trebuie să o cloceşti bine de tot în minte ca să formulezi corect ceeace vrei să spui, înainte de a rosti. La bloc, la regulile stricte. Acolo unde orice pas trebuie calculat dinainte. Dar înapoi în străinătate pentru noi mai înseamnă şi înapoi la siguranță, la salarii cu care să poți trăii decent şi totodata şanse mai crescute de a realiza ceva.

Da, aici e prea puțin din asta, acolo e prea mult. Mereu ne-am simțit prinşi la mijloc din această cauză. ACOLO sau AICI? Acolo e mai bine din punct de vedere al trailului, al respectului pe care îl primeşti, sistem de sănătate, calitatea vieții. Insă aici este locul care ne cheamă: plaiuri magnifice cu potențial de dezvoltare, tradiție, familie. Locul unde poți fi un şoim liber pe cer. Dar precum şoimul trebuie să înfrunte asprimea vremurilor şi a locului, să îşi clădească cuibul bine si să se ferească pe cont propriu de prădători, la fel şi noi avem de înfruntat putreziciuni care în ciuda efortulul nostru de a lupta, uneori par să câştige bătăliile sleindu-ne de speranță. Să ne dea Dumnezeu sănătate, să putem duce greul şi să nu avem de-a face cu boala, pentru că altfel e vai de capul nostru în țara lui Papură-Vodă!

Acesta e momentul când realizezi că e mai bine să te întorci în “Străinezia”. Gândindu-te la toate acestea nici nu-i de mirare că mulți au ales să se stabiliească în altă parte.

Şi totusi ne doare sufletul de parcă o săgeată în flăcări l-ar fi străpuns încet, la gândul că trebuie iarăşi să plecăm, dar mai ales la gândul că acolo trebuie să şi rămânem. Sau cel puțin… o vreme bună.

Avem în bagaje tot ce ne este mai drag pe lume: perechea sufletului şi copii noştrii sărutați de îngeri, câteva lucruşoare esențiale şi speranța că într-o zi va fi mai bine şi vom creşte precum brazii aceia ‘nalți (printre care se practică defrişarea) suficient de puternici să rezistăm aici, în țara noastră, fără frica tulburătoare că într-o zi va apărea cineva din desiş cu un topor care să ne taie rădăcina. Poate cândva se vor îmbuna lucrurile şi vom putea fi alături de ceeace nu a încăput în bagajul nostru: mamă, tată, frați, surori, prieteni dragi, peisaje, libertate…

Dragă locule în care ne-am născut, o spun cu vocea mea şi a altora mii: vrem să ne laşi să ne intoarcem la sânul tău!

Când un fiu plecat în lume să-şi caute norocul se întoarce la bătrâna sa mamă, ea taie cocoşul, culege cele mai frumoase roşii din grădina şi scoate cele mai reuşite dulcețuri din cămară. Aşa-şi aşteaptă odorul, care vine mândru aducându-i un buchet cochet de flori. Noi iți vom aduce bun-simț, grijă de natura ta, respect față de semeni şi tot ce am mai învățat de dincolo… Nu îți cerem multe în schimb! Doar atât te rugăm, descotoroseşte-te de povara hoției şi a lăcomiei, de corupția care te defrişează şi care îmbolnăveşte sufletele oamenilor tăi, asta dacă nu chiar îi ucide, ca la Colectiv. Nu lăsa să prindă rădăcini adânci în tine buruiana rea, ca să ne putem întoarce. Prin acestea pregăteşte-te să ne primeşti mai bine decât cum te-am lăsat când am ales să plecăm de la tine!

Nu dorim să ne plângem de milă “cât e de greu printre străini”, fiindcă şi acolo e tot casa noastră care ne-a primit cu drag, dar ne doare sufletul când dorul ne face să realizăm că tot aici este ACASĂ.”